-
Copilul interior
Acesta este un capitol special pentru tine, pentru omul care ești tu, fără copilul tău sau partenerul tău, fără părinții tăi sau oricare alți oameni care te definesc. Doar tu, în toată splendoarea ta. Și o să ai parte de o atenție deosebită în acest capitol, care are scop să te trateze special, ca într-un salon de înfrumusețare exclusivist. Când termini acest capitol, îmi doresc să te simți deosebit, mai frumos, cu mai multă încredere în sine și răsfățat. Poate încă nu ți-ai dat seama dar această carte e doar pentru tine, părintele, iar scopul ei e ca ție să îți facă viața mai bună.
De ce am inclus un capitol doar pentru tine? Deoarece, de fiecare dată când căutam o tehnică de lucru, o terapie, o practică prin care să-mi ajut copilul, orice făceam ajungeam tot la mine. Atunci am înțeles că viața mea e despre mine și singura persoană asupra căreia pot interveni sunt exclusiv eu. Dacă eu sunt bine, copiii mei sunt bine. Dacă eu sunt fericită, copiii mei sunt fericiți. Toți ceilalți din jurul meu sunt doar reflexiile mele, întotdeauna mă regăsesc în ei, mă văd în ei, sunt oglinzile mele sociale.
4.1.Ce mai fac cu viața mea? Care mai e viața mea?
„Scopul nu este ceva ce găsiți – este ceva ce sunteți. Adevărul nu este ceva ce căutați – este ceva ce trăiți.” Dr Wayne Dyer
Aud mulți adulți în jurul meu care, chiar dacă nu au un copil cu vreo dizabilitate, spun „De când s-a născut copilul eu nu mai contez, eu nu mai am viață. Tot ce fac este pentru copil”.
Dragul meu prieten, mi-ar plăcea ca fiecare adult să înțeleagă că are dreptul la o viață normală în continuare, chiar și după aparița copilului în viața sa, că are dreptul la intimitate sufletească și fizică, că scopul vieții pe pământ este să fim fericiți, nu să trăim în suferință. Merită să trăim și să ne bucurăm de fiecare moment al vieții în care noi și copiii noștri suntem bine. Nu e nevoie să trăim împovărați de griji și frică. Am venit din iubire și am fost făcuți din iubire. Dacă nu cultivăm permanent și conștient fericirea în viața noastră, aceasta va fi rapid înlocuită de stres, de nefericire, care ne va măcina permanent sufletul.
Amintește-ți că ți-am povestit cum fiecare dintre noi vine în această lume cu un plan de viață și o misiune foarte clar trasată. Așadar, nu e nevoie să ne epuizăm permanent pentru a ne justifica existența. E nevoie doar să fim ceea ce suntem în fiecare moment, conștienți că avem toate instrumentele și calitățile necesare pentru a ne îndeplini scopul vieții noastre. Același lucru este valabil pentru fiecare dintre noi, inclusiv pentru copiii noștri. Deci fiecare trăiește pentru el și pentru îndeplinirea scopului ales de el, nu pentru altceva. Să spun mereu „Eu trăiesc pentru copilul meu” înseamnă să îmi justific permanent existența. Eu trebuie să îl manifest pe Eu sunt, nu să mă justific.
Știu că fiecare dintre noi avem măștile noastre, avem zidurile noastre, ieșim cu o „față” în lume care, de cele mai multe ori, e diferită de noi, de esența noastră, de ceea ce suntem noi cu adevărat. Facem asta pentru a ne alinia la normele sociale, pentru a ne simți acceptați de ceilalți dar e departe de cine suntem ca scânteie divină și spirit perfect. Eu știu că am făcut asta de multe ori pentru a nu mă simți judecată de ceilalți. Și acum știu că făceam asta pentru că eu nu mă cunoșteam cu adevărat, aveam nevoie să primesc mereu feedback din exterior pentru a mă defini, pentru că nu-mi cunoșteam valoarea.
Am început să lucrez la relația cu mine deoarece pentru a putea împărți iubire celor de jurul meu a fost nevoie să învăț să mă iubesc mai întâi pe mine. Nu pot oferi decât dacă am și nu pot oferi altceva decât ceea ce am.
Despre mine știi deja câte ceva. Știi ceea ce eu ți-am spus. Știi povestea mea așa cum ți-am povestit-o eu, trecută prin filtrele tale. Deci tu poți să spui ceva despre mine, spunând, de fapt, ceva despre tine, pentru că totul trece prin tine. Vezi cum, de fiecare dată, ajungem tot la noi? De asta îți spun că trebuie să fim primii noștri suporteri, primii susținători. E importantă povestea pe care noi ne-o spunem permanent și povestea pe care noi o spunem celorlalți despre noi în fiecare moment. Cum mă văd ceilalți? Așa cum eu mă arăt, cu povestea pe care eu o spun și trecând prin filtrele lor.
Eu spun ceva despre mine în funcție de emoțiile mele dintr-un anumit moment și în funcție de omul pe care îl am în fața mea. Nu e normal să mă destăinui oricui, nu e firesc să cer ajutor oricui, nu am nevoie de feedback din partea oricărui om, deci nu e importantă părerea oricui. Cel mai important e ceea ce cred eu despre mine, povestea pe care eu mi-o spun, să fiu conștientă că fiecare trece povestea mea prin filtrele lui și cei mai importanți oameni din viața mea sunt cei apropiați mie, cei cu care am cultivat încrederea permanent. Ca să clădești o relație de încredere cu cineva înseamnă atât că oferi dar și primești încredere din partea acelei persoane iar asta se întâmplă în timp.
De asta spun că relațiile cele mai autentice le avem cu cei apropiați nouă, nu cu oamenii pasageri din viața noastră. Pentru a crea o relație autentică cu cei pe care-i iubim e importantă povestea pe care le-o spunem despre noi, plecând de la emoțiile noastre. Eu am înțeles cât de important e ceea ce eu simt, analizându-mi, scanându-mi constant emoțile. De multe ori îl pot răni pe cel drag mie din cauza emoțiilor mele, deoarece mă identific cu emoțiile mele, care sunt pasagere. Uneori, nici măcar nu sunt emoțiile mele. Gândește-te la situațiile când vii de la birou pachet de nervi, doar pentru că un coleg de birou a fost agitat toată ziua și vrând-nevrând i-ai preluat emoțiile. Vii acasă, calci pe o jucărie pe care copilul nu a pus-o la locul ei și explodezi. Faci circ cu cei dragi din casă, care au așteptat o zi întreagă să vii acasă, plecând de la o emoție care e a colegului de birou.
Scanarea emoțiilor înseamnă observarea și eliberarea lor, fără a te identifica cu acea emoție.
Apoi urmează un întreg lanț, deja extrem de celebru. Un gând crează o emoție, emoția provoacă o reacție, reacțiile alcătuiesc un comportament, comportamentele pot genera obiceiuri iar toate acestea alcătuiesc realitatea mea din fiecare zi. Pot eu să intervin în realitatea mea? DA! Cum? Fiind atentă la gândurile și la emoțiile mele. Deci eu îmi pot crea o altă realitate? Da! Cum? Schimbând gândurile și neidentificându-mă cu emoțiile pasagere din viața mea. Așa ajung cel mai important narator al poveștii mele și suporterul meu principal.
Îți tot spun că am început să lucrez cu mine. Ce am făcut, de fapt? Ce am început și de unde am început? Am început să intervin conștient în transformarea realității mele și am început când eram cel mai jos, când toate în viața mea erau la cel mai jos nivel posibil. Atunci am simțit că e nevoie să caut dincolo de realitatea fizică și dincolo de registrul creat de simțurile mele.
Am început să citesc foarte mult, adică să îmi găsesc timp pentru ceea ce-mi place, pentru ceea ce mă scoate din gândurile mele. Apoi am trecut ușor la cărți de dezvoltare personală, am început să urmăresc diverse conferințe, încercând să înțeleg cum se formează realitatea din jurul meu. Îmi doream o viață trăită după propriile mele reguli, să nu mai trăiesc impresia că sunt la mâna hazardului, să trăiesc curajos, frumos și autentic.
Lucrul cel mai important pe care consider că l-am realizat este faptul că am început să pun în practică ceea ce am citit și lucrurile cu care am rezonat, care am simțit că mi se potrivesc.
Am căutat să fiu sănătoasă, să am grijă de starea mea de sănătate deoarece am înțeles că sunt cea mai importantă piesă din viața copiilor mei. În timp ce mă zbăteam să ofer o viață mai bună copiilor mei, să caut terapeuți, medici, terapii, să alerg ca nebuna non-stop, să nu dorm nopțile am realizat un lucru care m-a lovit puternic.
Și eu sunt copilul cuiva.
Părinții mei se uită la mine și îmi plâng de milă. Ei și-au dorit altceva pentru mine, altă viață, au vrut să fiu fericită și mă vedeau profund nefericită și sufereau din cauza asta. Poate mai mult decât orice, copiii mei au nevoie de mine. De asta e important ca eu să fiu bine, să fiu sănătoasă fizic, psihic, emoțional.
Am căutat să înțeleg principiile care guvernează lumea în care mă aflu, principii care rezonează cu ființa mea și am căutat să-mi transform relația pe care o aveam cu divinitatea. Îți spuneam capitolele trecute că a fost o perioadă în viața mea în care eram extrem de mâhnită pe divinitate pentru tot ceea ce se întâmpla în viața mea, fără să înțeleg că întreg controlul este la mine și la oamenii care mă înconjoară.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi urmăresc emoțiile, să mă cunosc din punct de vedere emoțional așa cum nu mă cunoaște nimeni, să urmăresc ce e al meu și ce nu e al meu. A fost o perioadă în care l-am urmărit mult pe Florin Alexandru. El vorbește mult despre inteligența emoțională, termen pe care l-am întâlnit la Daniel Goleman pe vremea în care eram studentă și, care, pur și simplu m-a fascinat. Îți recomand acești doi autori și poți urmări materialele lor pe această temă. De asemenea, am învățat să dezvolt acest acest concept și la copiii mei. Sunt multe lucruri pe care le-am descoperit pe parcurs, care s-au întâmplat în copilăria mea și care acum, la maturitate, am înțeles cum și-au făcut simțite efectele în viața mea de adult. De atunci, încep să le cultiv conștient în viața copiilor mei pentru că, urmărindu-mă pe mine, am înțeles ce efecte pot genera în viitorul copiilor mei toate lucrurile pe care eu le fac. Așa că, nu mai las lucrurile la voia întâmplării. Simt că mi-am luat puterea înapoi!
Pentru toate aceste schimbări e nevoie de multă muncă, de responsabilitate asumată și de a avea disponibilitatea să îți schimbi obiceiurile, să mergi pe un drum nou, pe care nu l-ai încercat până atunci, să te simți confuz sau să ai impresia că totul e o nebunie, să te simți pierdut, confuz sau să ai impresia că stagnezi în tot acest proces. Continuă! La fiecare pas pe care îl faci în afara zonei tale de confort, încercând lucruri noi, ești mai aproape de tine, de ființa ta autentică și pot să-ți spun că rămâi cu gura căscată la propriu când realizezi cât de frumos sunt toate lucrurile create în jurul tău, începând cu tine.
E un proces pe care e nevoie să îl parcurgi singur. Ești ghidat, ești îndrumat, citești, urmărești materiale motivaționale, oameni care te inspiră dar, adevărul e că doar tu poți parcurge drumul tău. Nimeni nu poate face asta în locul tău. Nici măcar partenerul de viață. Ține doar de tine, să-ți întărești mereu voința, să îți recapeți puterea interioară, să începi să te vindeci și să înțelegi că fiecare are un vindecător interior care abia așteaptă să fie redescoperit și reactivat. Pentru că tu știi că nu ai fost întotdeauna așa rău, nu ți-a fost întotdeauna așa greu doar că acum te simți copleșit, nu mai vezi ieșirea, luminița de la capătul tunelului.
Ce încerc să-ți spun eu acum? Vreau să fii fericit, vreau să te bucuri de experiența asta care înseamnă viața pe pământ chiar dacă ești părinte, chiar dacă ai greutăți de tot felul! Dar, adevărul e că fericirea e subiectivă. Nimeni, niciodată, nu-ți va putea oferi formula fericirii deoarece ingredientele sunt la tine. Ingredientele sunt suma caracteristicilor tale care îți oferă ție starea de împlinire sufletească. Să-ți dau un exemplu. Știi oamenii care au casă, mașină, bani, nevastă frumoasă, copii sănătoși, un job bine plătit, părinți aproape și sănătoși și, totuși, se simt pustii în interior? Simt că le lipsește ceva, se simt nefericiți. Ai zice că au tot ce vor, tot ce și-ar putea dori un om. Totuși, nu se simt fericiți deoarece au realizat normele sociale care definesc fericirea în timpurile noastre dar au neglijat ceea ce este în interiorul lor, ceea ce pe ei îi face cu adevărat fericiți. Și, ar putea fi o chestie foarte mică, banală dar care o ignoră sau o reprimă deoarece nu se încadrează în standardele sociale. Să zicem că înainte de a avea copiii ambilor parteneri le plăcea să facă dragoste în locuri excentrice (în cabina de probă de exemplu). După ce apar copiii, se adresează unul altuia cu „mami” și „tati” și din rolurile astea nu mai ies. Unde-s oamenii ăia care se iubeau peste tot? Fac dragoste acum în poziția misionarului, cu plapuma în cap și lumina stinsă, pe fugă. Te simți împlinit? Copilul care a apărut în viața ta te împlinește, fără discuție, dar, la un moment dat, simți că ceva îți lipsește, că ceva ți s-a furat, că nu te mai simți tu, că nu-ți mai place ceea ce faci. Să nu uităm niciodată, ca părinți de copii cu dizabilități, că relația dintre parteneri a existat înaintea dizabilității care ne-a dat viața peste cap și suntem datori față de ființa noastră să avem grijă de noi. Dar asta e o altă discuție…
De multe ori facem tot pentru familia noastră, pentru copii, pentru partenerul nostru, nu spunem niciodată „nu” chiar dacă asta țipă în interiorul ființei noastre și suntem mereu epuizați fizic și moral. De ce facem asta? De ce ajungem să ne neglijăm? De ce ne trădăm pe noi și știrbim relația cea mai lungă pe care o vom avea vreodată? Adică relația cu noi înșine. Pentru că trădarea e un lucru urât dar trădarea de sine e cea mai mare dintre trădări.
Pentru că nu ne iubim pe noi, pentru că nu ne cunoaștem valoarea doar dacă ne definim în relație cu ceilalți și cu tot ceea ce noi facem pentru ceilalți.
Și, uite așa, ușor-ușor, zi după zi, apar neîmplinirile, apar bolile în viața noastră, nefericirea devine o stare de facto și simțim că asta e viața noastră pe care nu o putem controla.
Una dintre legile care guvernează Universul în cre trăim este cea în care primim și oferim permanent. Totul e un schimb. De multe ori simțim că oferim totul dar nu primim mare lucru în schimb. „A oferi” și „a primi” este un ciclu care funcționează ca un perpetuum mobile, odată ce a fost pus în mișcare. Cum îl punem în mișcare? Dacă așteptăm să primim prima dată ca apoi să oferim să știți că putem sta mult și bine așa. Lucrurile nu funcționează așa. Pentru a primi, pentru a porni întregul angrenaj „a oferi” și „a primi” e nevoie ca prima dată eu să fiu cea care ofer, eu să fac primul pas. Adică trebuie să ieșim din tiparul că trebuie doar să primesc ca apoi să ofer sau, altul la fel de periculos, că eu doar trebuie să ofer, fără să primesc nimic în schimb.
Pentru a oferi trebuie ca mai întâi să am acel lucru. Iar singura monedă de schimb din lumea asta este iubirea. În plus, totul e energie, totul vibrează la o frecvență. Este celebra teorie a relativității emisă de Einstein E=mc2.
Eu nu pot oferi iubire dacă eu nu am iubire în interiorul meu. Așadar, de asta spun că ești piesa centrală în filmul vieții tale. De la tine pleacă totul. Având grijă de tine, iubindu-te, poți apoi răspândi iubire în jurul tău, fără să pierzi nimic. De multe ori, lucrurile care ne aduc cea mai multă bucurie și ne oferă sentimentul de împlinire, nu costă nimic.
Te-ai putea întreba: „Ce pot eu să ofer, părintele unui copil cu dizabilități, când eu mă simt bătut de soartă, nedreptățit și profund nefericit?”. Ai foarte multe de oferit pentru că lucrul cel mai valoros e în interiorul tău. Ăsta e un bun exercițiu pentru fiecare dintre noi și de la care eu cred că pornește trăirea unei vieți conștiente. Uită-te la tine în oglindă, sincer și privește-te până în suflet, până la scânteia divină care licărește în interiorul tău, și întreabă-te sincer „Cine sunt EU?”. Dă răspunsuri fără să te definești în relație cu ceilalți adică să spui „sunt mamă”. Eu, căutând adânc am spus „sunt iubire, sunt făcută din iubire și vreau să arăt asta tuturor”. Sau „sunt un om care iubește viața”. Și așa mai departe. De asta te-am încurajat să pornești de la emoțiile tale, de la inteligența emoțională, pe care o poți antrena zi de zi și care te ajută să te adaptezi cu succes realității din jurul tău.
Cu siguranță ai auzit expresia „Fă Rai din ce ai”. Ce vrea sa spună autorul aici? Că fericirea e subiectivă. Raiul și Iadul sunt construite de noi, de fiecare dintre noi, individual și subiectiv, în funcție de resursele care există în interiorul nostru.
Revenind la procesul pe care fiecare dintre noi îl parcurgem pe drumul devenirii de sine, un instrument extrem de valoros este vulnerabilizarea.
Îmi povesteam despre Brené Brown, cercetătoare și autoare și minunata ei carte „Curajul de a fi vulnerabil” și nu numai. Toate cărțile ei sunt extrem de interesante. Ea vorbește despre această capacitate a noastră, de a ne vulnerabiliza. Un citat care rezumă foarte bine multe dintre studiile ei pe această temă sună cam așa: „Vulnerabilitatea este locul de naștere pentru iubire, apartenență, bucurie, curaj, empatie și creativitate. Este sursa speranței, empatiei, responsabilității și autenticității. Dacă-ți dorești mai multă claritate, mai mult sens sau mai multă înțelegere a propriei vieți, vulnerabilitatea este calea.”
Vulnerabilitatea nu se referă la a fi naiv, ușor de rănit sau slab. Vulnerabilitatea pe care ne-o oferă autoarea se referă la capacitatea noastră de a fi sinceri cu noi, la curajul de a realiza relații autentice cu oamenii importanți din viața noastră. Asta nu înseamnă că mă destăinui sincer și total primei persoane pe care o întâlnesc. O relație autentică se crează în timp, prin încredere și se întreține cu ajutorul vulnerabilității. Aici e vorba și despre smerenie, despre dezbrăcare a personalității de hainele ego-ului nostru. Suntem egoiști și cu un ego imens și mereu în creștere și atunci simțim nevoia de a ne pune măști, de a crea ziduri în jurul nostru, pentru ca ego-ul nostru să aibă cât mai puțin de suferit. Dar, adevărul e că în interiorul nostru suntem extrem de nefericiți.
Curaj, prieten drag! Ia-ți puterea înapoi și fă din viața ta o operă de artă!
